Nette Geschichte

... aus einer vergessen Welt...

Lumea romaneasca

La un sfert de ceas de mers cu masina de la Herculane spre Caransebes, se afla satul Petnic, apartinand de comuna Iablanita. O asezare de 700 de suflete si... un cantaret: Iosif Puschita, cel mai iubit si mai stimat om din sat, unul dintre putinii pastratori ai doinei banatene adevarate. E suficient sa-i rostesti numele, pentru ca sa-i afli viata, de cand s-a nascut. "Au, Doamne, Iojca al nostru?", intreaba repezit o femeie. "D-apai cine nu-l cunoaste in sat?! Canta de-ti rupe sufletul, ti-l scoate din tine." Femeia care ne lamureste e zdravana si rosie in obraji, ca merele pe care le duce in cos. "Cum ar fi fost nuntale la noi in sat fara el? Ne canta si cu gura, si cu "torogoata" (taragot) si-i si cantor la biserica: canta la slujbe, ca arhanghelu din ceruri. Si ne face si cojoace, ca-i mester bun. Familia Puschita o fost renumita in Petnic. Iosif o cantat de copil, ca tata si ca mosuica lui. Eu stiu, ca-s mai mare ca ani decat el. El canta adevarat romaneste, "pe batranete", traganat. Cei tineri, de astazi, canta mai saltaret, lor nu le mai plac doinele. Si tinerii de astazi nici nu mai vor muzica de-asta, acuma-i cu televizorul, de vezi numai blestematii ca si la discotecile acelea. Vai, Doamne, acolo-i lucru satanei, ca am vazut eu fete de-acelea dezbracate, de li se vad oasele si pielea de pe pantece. Vai, mare rusine!" Femeia o ia inaintea noastra, aratandu-ne drumul, si vorbeste repede, repede. O intreb cum o cheama si cati ani are. "Fena imi zice, dar ma cheama Eufemia, ca pe mosuica." Are 66 de ani, dar nu-i dai atat. O invidiez pentru obrazul intins si luminos. "Apai, nu ma dau cu nici o crema, nu stiu, de la munca de la camp, poate..." Rade cu cochetarie: "Eh, asa mi-i felul, ca asa o fost si mama: frumoasa si cand o fost batrana". Se asaza singura in fata aparatului de fotografiat, isi sumeteste capul si pozeaza fara inhibitii, ca si cand toata viata n-ar fi facut altceva, decat sa se "traga" in chip.
Iosif Puschita e acasa. Tocmai s-a intors de la salasurile vitelor, aflate nu departe de sat, pe dealuri. E bucuros ca cineva de la Bucuresti se intereseaza de dansul: are doar 64 de ani, dar cei de la emisiunile de radio si de televiziune l-au uitat, desi era o vreme cand ii batea de departe pe toti interpretii cunoscuti ai cantecului banatean. Ne asezam in fata unui pahar cu rachie si povestile incep sa curga. O lume aproape pe de-a-ntregul pierduta se lamureste in fata noastra, ca o fotografie sub solutia de revelator.

La ghijit porumbul

"Am fost patru copii la parinti si cu munca campului ne tineam: puneam cucuruz, orz, ovaz, cartofi si cresteam vite. Toata saptamana lucram si duminica ne petreceam. Tata a fost un becheriu (petrecaret) mare: nu era duminica sa nu se-adune cu prietinii lui, mergeau cand la unul, cand la altul, cand la birt. In fiecare duminica, se facea joc in platul (piata) satului, cu fanfara noastra de aici, din Petnic: de copil, jucam acolo descult, in izmene (pantalonii de panza pe care-i poarta taranii din zona Carasului). Am apucat si eu sa cant in fanfara aceea, dar s-au stins cei batrani si s-a desfiintat. Am mai ramas numai eu, cu un tovaras de-al meu, care canta la trompeta, dar acum i-or picat dintii si nu mai poate sufla. Cum ziceam, cand eram eu copil, se strangea lume la claca si la sezatori. Noi aveam o soba (camera) mare in front (in fata). Si cand veneam de la cules, aruncam porumbul din car drept pe geam, inauntru. Si acolo se strangea toata lumea la ghijit (depanusat). Si canta si bea pana dimineata, cand adormeau toti ca oile, claie peste gramada. Femeile veneau la lucru: cu furca, cu cipca, cu tors, cu vartelnita, cum se facea atunci. In fiecare seara, iarna in special, era casa plina, toti vecinii veneau la noi; si noi ne duceam la ei. Si acum se ajuta oamenii, nu-i vorba: cand unul are de ridicat o casa, vecinii sar toti, dar sa-i vedeti sara ca se duc la zbor (sezatoare) cu furca, nu mai exista, ca toata lumea se asaza in fata televizorului.
Am invatat singur sa cant la fluier (si-apoi si la torogoata), stand cu mieii pe coasta, ca toti copiii de seama mea. Tata canta frumos la fluier, si tata mare, si fratele tatei, care canta extraordinar, l-o chemat la Bucuresti, dar nu s-o dus: suntem legati de pamantul asta, bata-l Dumnezeu de pamant! C-asa am facut si eu, de-acea nu m-o cunoscut lumea, ca pe Ion Dolanescu sau Maria Ciobanu. Primul cantec l-am invatat de la tata si de la mosuica (sora tatei), care canta tare fain (or fost aici de la Institutul de Etnologie si Folclor, pe timpul lui Stalin, si o inregistrat-o cineva). Prima data, am cantat acasa cu tata, apoi la scoala, ca dascalii mei de atunci aveau mult drag de mine. Am avut-o invatatoare pe doamna preoceasa si tare ma tinea in brata, ca-i placea cum cant. Apoi am mai crescut si, pe la 10-11 ani, feciorii cei mari ma luau cu ei la fece (fete). Eu mergeam inainte, pe mala (ulita), cantand de mama focului, de scoteam fecile la poarta. Si ei, in urma mea, numai ce ramaneau de vorba cu ele. Dupa ce am terminat patru clase, am vrut sa ma duc si eu mai departe, sa fac sapte clase, aici, langa Petnic, la Iablanita, da n-o vrut sa ma dea muma (bunica, mama lui tata) si cu tata. Or zas ca din toti fratii eu sunt mai bun si mai milos si treba sa raman cu ei in casa, cum sa ma dea ei in straini? Si m-am plans, si m-am plans, ca tot locu-ntai am luat in toate clasele si imi placea scoala grozav, dar ei tot n-or vrut. Si aveam si eu o fata, Chiva, care-mi placea de ea.Si ziceam ca daca fac scoala, o sa-i placa si mai mult de mine si eu pe ea o s-o iau, ca-i frumoasa. Si o jucam la joc, si ea atata de frumos, de usor juca, ca parca scria. Si eu am ramas acasa, ca tata nu s-o indurat de lacrimile mele si ea o plecat la scoala. Apoi, m-or dat ucenic la un cojocar, acolo am stat patru ani, apoi m-am dus calfa la un alt cojocar. Am facut eu ce-am facut la cojoace, cantam si coseam. Macar la o scoala profesionala sa ma fi lasat, la Resita, la Caransebes! Ce sa fac, eram sarac, ma uitam la precinii (prietenii) ailalti... Ba, frace (frate), ba! Daca ma duceam de-acasa si invatam carte, eram si eu o stea a Romaniei acum! Un "star", cum zic americanii..."

Draguta din lanul de canepa

"Si asa mi-o venit tineretea. De la varsta de 14 ani, pana la 17 si ceva am vorbit cu-o fata, Floarea, si mi-era tare draga. Si dupa aproape patru ani, ne-am certat dintr-o gluma, la joc. Ca eu am jucat alta fata si am <>. I s-o parut ei ca m-am uitat nu stiu cum la aceea si seara n-o mai vrut sa iasa la mine la poarta si o iesit la altul. Ne-am sfadit atunci si ea, mai batoasa, s-o imbunat cu altul si in cinci saptamani urma sa faca nunta. Cand mai avea o saptamana pana la nunta, intr-o sambata de dimineata, eu culegeam la canepi intr-un deal. Si ea m-a vazut ca sunt acolo: a venit in drumul meu si s-a asezat la rau, cu o carpa de cusut in mana, chipurile. Stia ca acolo trebuia sa las canepile la topit. Iar eu, cand am coborat de pe deal si am trecut pe langa ea, m-am invartit si am atins-o cu sarcina cu canepi pe care o purtam in spate. N-a zas nimica. No, m-am dus a doua oara in deal. Ma intorc, iar dau de ea. Atunci ea mi-a zas: "Vin la mine in dumbrava, ca acolo ma duc cu vacile, dupa pranz". Numa atat mi-o trebuit: atunci am inteles ca tot a mea o sa fie! Am cules tot intr-o graba canepile si am fugit cu ele in spate, pe tot dealul, ca sa le termin mai repede. Ma duc pe dumbrava, vorbesc cu ea si vin acasa: tata era la foc, la cuina (bucatarie), cu mama. Eu zic: "Tata, eu ast-sara ma insor. Si ieu pe Floarea: ast-sara o fur, dac-ar fi ce-a fi!". Si m-am dus cu un priecin al meu, Grigore Bostioc, si i-am pazit casa Floarii: numa ce-l vedem pe copilu acela cu care era ea imbunata ca vine. Ea l-a bagat inauntru, ca i-a adus acela bomboane, cum s-aduce la fete. Dupa ce i-a dat drumul lui pe poarta, o venit la usa gradinii. Mama-sa o crezut ca-i dupa celalalt. Si am fugit cu ea prin gradina sus, pe deal, departe, unde aveam noi o coliba, de stateam vara la vite. Si precinu meu s-ontors si o-nceput sa bea cu tata aici, acasa, de bucurie. Acolo, in salasu-acela m-am insurat si am stat cativa ani, pana ne-am facut casa. O fost tare barbata si vrednica Floarea, din cale-afara: si noaptea lucra, tesea si cosea. Nu statea o clipa, si nici pe mine nu ma suferea sa vada ca stau. Si cand mergea inaintea vacilor, ea numa croseta. Toate minunile de pocloviti (cuverturi) ce vedeti in casa asta, toate de ea sunt facute, de mana sau la razboi. Cu ea am facut casa cea noua, peste casa noastra parinteasca, de la caramida. Si cand am gatat tot, ea s-o dus pe ceea lume. Avea 39 de ani. N-o avut noroc sa se bucure de munca ei si de copiii nostri (avem o fata si-un baiat). Acum, eu mi-am gasit alta muiere: ce sa-i faci, asa te duce viata asta."


"N-am ajuns sa cant pe o scena mare, adica sa debutez, decat la 37 de ani. Am avut un profesor de romana care o fost si directorul Centrului de creatie populara si o venit el si mi-o zis: "Mai, Iojca, nu vrei sa vii la concursul asta "Cantec nou in Mehedinti"?". M-am dus acolo, am luat-o si pe Floarea, nevasta mea de-atuncea, ierte-o Dumnezeu. Si nu stiam ce sa cant, ca nu aveai voie sa canti pe vechi, trebuia sa canti cantec nou. Si-mi dau de acolo un text sa-l pui pe-o melodie de-a noastra banatana. Dar cand am iesit pe scena si am vazut eu numai fire electrice, cabluri si numa capete si mulce lumiiini, au, ce m-am mai spariet! Si marea aceea de ochi care ma priveau din sala - vai, deodata mi s-au taiat picioarele: <>, cantam eu. Dar cand am ajuns la <>, n-am stiut cum sa zic, de emotie: am dat cu caciula de pamant, mi-am pus manile pe cap si am fugit de pe scena. Si doamna Emilia Comisel, care era in juriu, a trimis dupa mine sa reiau cantecul, ca se transmitea in direct prin Radio Craiova. <> A venit la mine muierea care prezenta festivalul: <>. <> <> Cum sa fac, cum sa fac, am strans asa din ochi si mi-am amintit versurile alea blastamate, cu canii barbati; si atunci, trecura apele-alea reci. Si, hai, mergem iar pe scena! Si Luta Popovita, dirijorul, face iara ritornella si eu incep sa cant. Si o mars bine, ca-mi detera astia premiu doi. Gata. Imediat m-or chemat la Bucuresti, la Radio, si am facut vreo sase inregistrari, cu melodii din cele vechi! Si apoi am mai fost odata si am facut douasprezece. Si de atuncea, a inceput sa auda lumea de mine. Si-am mers cu ansamblurile din Resita si din Caransebes la toate concursurile pe tara, am cantat, am jucat, dar acuma nu ma mai cheama nime. La Bucuresti, or uitat de mine. Ca as veni, numai bani de tren sa-mi deie, ca altceva n-as avea nevoie de nimica, as zbura pana acolo!"
Iosif Puschita isi mai domoleste tristetea cu un gat de rachie. "Rau tare ii ca doinele mor. De ce nu se mai canta cantecul batranesc? Dascalii la scoala nu invata pe copii cantecul adevarat. Invatatoarea de la noi din sat aduce casetofonul la scoala si le pune copiilor manele. Dascalii trebuie sa-i invete sa cante si sa joace romaneste, sa nu se piarda obiceiurile si cantecele noastre. Eu is si cantor la biserica si am vazut ca si popii acum nu stiu sa cante, toti canta fals (acuma, ma iertati, stiti ce inseamna fals, adica incepe intr-un ton si termina in altul). Nici unul n-are voce, au facut scoala, ca au dat bani. Si interpretii, care ajung pe scena, merg numai pe trasti (bacsisuri): cel care da mai mult ajunge sa aiba vreo filmare sau vreo inregistrare sau sa ia un premiu la un concurs. Eu am fost 24 de ani director de Camin Cultural. O fost ansamblu mare aici, <>, am luat premiu pe tara, la un festival la Dumbrava Sibiului, in 1989. Ei, de cand nu mai sunt eu acolo, de la Revolutie incoace, nu s-a facut nimic. Nu deschid caminul macar sa faca un club de sah, sa joace lumea, daca un grup vocal sau de dansuri nu se mai face. Si satenii sunt mahniti pe treaba asta si eu sufar ca am fost nene, am fost uica (unches), acum mi-s mos, bunic, dar n-o venit un copil sa zica: <>. M-am dus la dascal, la scoala, si l-am rugat sa ma lase sa ascult copiii, sa vad daca au ureche muzicala. Nici nu stiau, saracii, muzica populara, cantau de-alea cu <>. Am strans vreo 11 copii, baieti si fete, i-am invatat vreo cinci cantari de-ale mele, i-am invatat sa joace Batuta si Ardeleana (faceam repetitiile la mine acasa, ca la scoala era frig, asta-primavara, prin martie). I-am imbracat in port, cu opinci in picioare si i-am dus la sarbatoarea noastra de la echinoctiul de primavara: <>. Si la Herculane i-am dus, la un spectacol, si tare mult or placut la lume. Sunt cativa copii pe care-i urmaresc indeaproape si nu-i las pana nu-i fac pe ei <>, daca eu n-am ajuns! Ca si-n sat ii place inca la lume a juca. La Negeie, se intorc fiii satului, toti care-s plecati vin aici in sat, gosti (musafiri), se pun mese, se canta, se petrece, se bea zdravan, muzicantii canta in platu satului si se-ncing la joc. Ii bine, inca-i bine!"
Mergem sa colindam prin sat, sa vedem platul si biserica, la care nea Iojca e cantor. "Ca la noi, alt plat in Banat nu exista: e facut de pe timpuri, ca aici or fost crainicerii imparatului, acolo faceau prezenta dimineata si se adunau pentru instructie." Petnic a fost sediul de garnizoana de granita al armatei austro-ungare, iar imparatul Franz Jozef si imparateasa Maria Tereza nu o data veneau in apropiere, la Herculane, la bai. Piata petnicenilor e marginita de biserica (construita in secolul al Xix-lea), de casa parohiala, iar in mijloc e un monument al eroilor satului, care au murit in razboiul cel mare. Influenta austro-ungara se vede si in arhitectura caselor, in organizarea gospodariilor si in firea cumpatata a oamenilor. E sambata seara si la birt e oarecare animatie. Intram si cerem si noi o rachie. Doua fete rumene-n obraji si repezite la vorba ne aduc bautura si-l intarata pe unches. "Hai, nea Iojca, ne-ai gasit barbati? Ca vrem sa ne maritam!" Ne-nconjoara "priecinii" unchesului si incep sa discute politica. "Sa-si puna mintea la contributie domnii de la Bucuresti, de la Guvern, ca sa deie un lucru la fiecare. Sa nu mai fie atatia someri, ca asta-i mare pacoste: cand omul n-are de lucru, se strica la cap si se strica si rosturile si obiceiurile. Nu pot sa-mi dau seama unde-o sa mearga tara asta, unde se va duce pana-i gata, si noi astia batrani suntem speriati ca n-o sa aibe de unde sa ne deie o penzie."
Nea Iojca mai cere o rachie si ochii ii aluneca pe trupurile zvelte ale fetelor care servesc. Isi scoate caciula si-si trece mainile prin par, oftand cu naduf. Canta apoi: "Au, Doamne, cand eram in vremea mea,/ Sapte mandre ma iubea./ Uite ca s-a trecut vremea,/ Toate fetele-mi zic <>". Unchesul se intarata la vorba si la cantec: "Mai mandruta nu fi rea,/ Multumeste-ti si barbatul,/ Da-i si lui ce dai la altul,/ Au, au, au mai doda, mai". Nea Iojca canta cu patos, in ochi ii luceste lacrima neputintei varstei: "Mandra, cand ii fa pruncut/ Sa mi-l pui in leganut/ Sa-l lasi la nevasta-n poarta/ Dac-o fi sa fie fata/ Si sa-i pui numele Ana/ C-asa o-a chemat pe mama".
Iesim din birt. Mirosul amarui al amiezii de toamna a coborat peste sat. Imi vine sa-mi pun capul pe dealurile ruginii si sa ascult doinele banatene ale lui nea Iojca. "Au, au, mai doda, mai!"
Corina Pavel